Ninel Peia: ROMÂNIA LA RĂSCRUCE! În căutarea unui nou proiect național

Aceasta este, poate, cea mai discretă și în același timp cea mai periculoasă criză prin care poate trece o națiune. Nu lipsa resurselor o condamnă, ci pierderea capacității de a transforma energiile existente într-un proiect comun. O țară poate avea oameni inteligenți, antreprenori curajoși, profesori dedicați, cercetători valoroși, agricultori harnici și instituții democratice funcționale, dar dacă fiecare lucrează într-o direcție diferită, rezultatul va fi întotdeauna mai mic decât suma potențialului său.

Privind România ultimelor decenii, observăm un paradox. Am reușit lucruri pe care, înainte de 1989, puțini le-ar fi considerat posibile. Am devenit membri ai NATO și ai Uniunii Europene. Economia este incomparabil mai deschisă decât în urmă cu treizeci și cinci de ani. Libertatea de exprimare, libertatea de circulație și inițiativa privată au schimbat radical viața a milioane de oameni. S-au construit autostrăzi, spitale, universități, companii românești puternice și comunități locale care arată astăzi cu totul altfel decât în anii tranziției. Toate acestea sunt realități care nu pot fi negate.

Și totuși, în ciuda acestor progrese incontestabile, persistă o întrebare pe care tot mai mulți români și-o pun, indiferent de opțiunea lor politică: de ce avem sentimentul că România înaintează mai greu decât ar putea? De ce fiecare pas înainte pare urmat de doi pași înapoi? De ce atât de multe proiecte încep cu entuziasm și se sting înainte de a produce efectele așteptate?

Poate că răspunsul nu se află doar în economie, nici doar în administrație și nici exclusiv în calitatea clasei politice. Poate că răspunsul trebuie căutat într-un fenomen mai profund,transformarea conflictului permanent într-o stare aproape firească a vieții publice.

În orice democrație matură există competiție. Este normal ca partidele să aibă programe diferite, ca ideile să se confrunte și ca alegerile să producă alternanță la putere. Democrația fără dezbatere ar deveni conformism, iar lipsa opoziției ar slăbi controlul asupra guvernării. Conflictul de idei este sănătos atunci când urmărește găsirea unor soluții mai bune.

Problema începe atunci când competiția încetează să mai fie un mijloc și devine un scop în sine. Când fiecare dezacord este transformat într-o confruntare totală. Când adversarul politic nu mai este privit ca un competitor legitim, ci ca un dușman care trebuie eliminat din spațiul public. Când fiecare schimbare de guvern este însoțită de tentația de a rescrie tot ceea ce a existat înainte, indiferent dacă era bun sau rău.

În timp, acest reflex produce un efect pe care statisticile nu îl pot măsura ușor, erodarea încrederii. Cetățenii încep să creadă că nimic nu poate dura. Funcționarii nu mai au curajul să gândească pe termen lung. Investitorii ezită. Tinerii își pun întrebarea dacă merită să își construiască viitorul aici. Instituțiile devin prudente, iar societatea se fragmentează în grupuri care comunică din ce în ce mai puțin între ele.

Adevărata bogăție a unei națiuni nu este dată doar de produsul intern brut sau de resursele naturale. Ea este dată și de nivelul de încredere dintre oameni. Încrederea este capitalul invizibil fără de care nici economia, nici administrația și nici democrația nu pot funcționa la întregul lor potențial. Ea nu apare prin decret și nu poate fi impusă prin lege. Se construiește lent, prin consecvență, prin respectarea angajamentelor și prin existența unor obiective care supraviețuiesc alternanțelor politice.

Poate că aici se află una dintre marile provocări ale României contemporane. Nu în faptul că există opinii diferite, ci în dificultatea de a identifica acele câteva obiective fundamentale asupra cărora să existe un acord larg. Educația copiilor noștri, sănătatea publică, infrastructura strategică, competitivitatea economiei, siguranța energetică, dezvoltarea agriculturii, sprijinirea cercetării sau relația cu diaspora sunt teme care privesc întreaga societate. Ele nu aparțin unui partid și nici unei ideologii. Sunt componente ale viitorului comun.

O democrație nu slăbește pentru că oamenii gândesc diferit. Dimpotrivă, pluralismul este una dintre cele mai mari forțe ale ei. O democrație începe însă să slăbească atunci când dispare convingerea că, dincolo de diferențele de opinie, există totuși un bine comun care merită apărat împreună.

Poate că aceasta este întrebarea pe care România trebuie să și-o pună astăzi, după mai bine de trei decenii de transformări profunde. Nu cine are dreptate în fiecare dispută a zilei și nici cine va câștiga următoarele alegeri. Ci dacă mai suntem capabili să identificăm acele proiecte care merită continuate indiferent de rezultatul unui scrutin. Pentru că o națiune nu se măsoară doar prin capacitatea de a organiza alegeri libere, ci și prin maturitatea de a păstra direcția atunci când guvernele se schimbă.

Istoria ne arată că marile transformări nu apar exclusiv din competiție, ci și din capacitatea de a coopera atunci când miza depășește interesul imediat. Nicio societate nu poate construi viitorul dacă fiecare generație începe prin a demola ceea ce generația precedentă a încercat să ridice. Continuitatea nu înseamnă uniformitate și nici renunțare la critică. Înseamnă înțelepciunea de a păstra ceea ce funcționează și curajul de a îmbunătăți ceea ce nu funcționează.

Poate că înainte de a ne întreba cine va conduce România în următorii ani ar trebui să ne întrebăm dacă mai există ceva asupra căruia românii sunt dispuși să fie de acord. Pentru că marile națiuni nu sunt cele în care conflictele lipsesc, ci cele care reușesc să nu lase conflictele să devină mai puternice decât interesul comun. Iar dacă vom găsi răspunsul la această întrebare, vom descoperi, poate, că viitorul nu începe cu o nouă confruntare, ci cu redescoperirea unui lucru pe care l-am uitat prea des: capacitatea de a construi împreună.

Lecția uitată a Pactului de la Snagov!

Istoria unei națiuni nu este scrisă doar de alegeri, de guverne sau de liderii care se succed la conducerea statului. Există momente rare în care societățile înțeleg că viitorul nu poate fi construit exclusiv prin competiție, ci și prin capacitatea de a identifica un obiectiv comun, suficient de important încât să depășească interesele politice ale unei generații. Aceste momente nu anulează democrația. Dimpotrivă, o maturizează. Ele nu cer renunțarea la diferențe, ci acceptarea faptului că există cauze care trebuie protejate indiferent de rezultatul alegerilor.

România a cunoscut un asemenea moment. Nu a fost spectaculos. Nu a fost lipsit de controverse. Nu a rezolvat toate problemele țării și nici nu a eliminat conflictele politice. Dar a demonstrat că, atunci când miza este suficient de mare, adversarii pot găsi un teren comun. A rămas în memoria publică sub numele de Pactul de la Snagov.

Privit astăzi, după trei decenii, este ușor să uităm contextul în care a apărut. România ieșea dintr-o perioadă de tranziție dificilă, economia era fragilă, instituțiile democratice se consolidau cu dificultate, iar orientarea strategică a țării era încă privită prin prisma disputelor politice. Cu toate acestea, principalele forțe politice au înțeles că integrarea euro-atlantică nu putea deveni o monedă de schimb electorală. A fost nevoie de maturitate pentru a accepta că există un interes superior competiției de moment.

Acesta este, poate, cel mai important lucru pe care îl putem învăța din acel episod. Nu faptul că toate partidele au început să gândească la fel. Nu faptul că disputele au dispărut. Ele au continuat, uneori cu aceeași intensitate. Ceea ce s-a schimbat a fost altceva, direcția strategică a României nu a mai fost pusă în discuție la fiecare schimbare de guvern. Competiția politică a rămas vie, dar s-a desfășurat în interiorul unui orizont comun.

Marile democrații funcționează tocmai prin această distincție. Ele dezbat metodele, ritmul și prioritățile, însă anumite obiective sunt asumate ca interese permanente ale statului. De aceea, schimbarea unei majorități parlamentare nu produce de fiecare dată o schimbare radicală de direcție. Continuitatea nu este un semn de slăbiciune, ci expresia unei înțelegeri mature asupra interesului național.

Poate că România are nevoie să redescopere această lecție. Nu pentru a copia un moment istoric și nici pentru a transforma un acord din trecut într-un model rigid pentru prezent. Fiecare generație are propriile provocări. În anii '90, miza era integrarea în NATO și Uniunea Europeană. Astăzi, provocările sunt diferite, competitivitatea economiei, securitatea energetică, transformarea digitală, declinul demografic, modernizarea educației, performanța administrației, reducerea decalajelor regionale și valorificarea resurselor naționale într-o economie globală aflată într-o continuă schimbare.

Aceste provocări nu pot fi rezolvate într-un singur mandat. Nu pot fi epuizate într-un ciclu electoral. Și cu atât mai puțin nu pot fi reconstruite de la zero la fiecare alternanță politică. Ele cer perseverență, continuitate și un minim acord asupra direcției.

Există o diferență esențială între consens și uniformitate. Consensul nu înseamnă dispariția opoziției și nici renunțarea la competiția democratică. Înseamnă doar recunoașterea faptului că anumite obiective sunt prea importante pentru a deveni victimele confruntării cotidiene. Înseamnă să accepți că poți fi adversar politic fără a transforma interesul național într-un câmp de bătălie.

Din păcate, în ultimii ani, spațiul public pare să fi uitat această distincție. Discuțiile sunt adesea dominate de reacția imediată, de conflictul permanent și de logica victoriei de moment. Fiecare tabără își construiește propriul adevăr, iar dialogul devine din ce în ce mai dificil. Într-un asemenea climat, chiar și ideile care ar putea uni sunt privite prin suspiciunea apartenenței politice.

Dar viitorul unei națiuni nu poate fi construit exclusiv din reacții. El are nevoie și de reflecție. Are nevoie de obiective care să depășească durata unui mandat și de instituții capabile să le urmărească indiferent de alternanțele democratice. Altfel, fiecare schimbare de putere riscă să însemne nu doar o schimbare de guvern, ci și o schimbare de direcție, de priorități și de memorie instituțională.

Poate că cea mai valoroasă moștenire a Pactului de la Snagov nu este documentul în sine, ci demonstrația că România poate construi consens atunci când înțelege dimensiunea unei mize istorice. Această lecție nu aparține trecutului. Ea poate inspira prezentul. Nu pentru a repeta mecanic o formulă, ci pentru a redescoperi o atitudine: aceea de a căuta ceea ce ne unește înainte de a accentua ceea ce ne desparte.

Istoria nu cere ca fiecare generație să inventeze totul de la început. Uneori, cea mai mare dovadă de înțelepciune este să recunoști că există experiențe din care merită să înveți. România a demonstrat cândva că poate transforma o aspirație națională într-un proiect comun. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este dacă mai avem aceeași capacitate de a identifica obiective care să merite același tip de angajament.

Pentru că, dincolo de disputele firești ale unei democrații, rămâne o realitate simplă, niciun popor nu poate construi un viitor solid dacă fiecare generație este obligată să înceapă mereu de la zero. Iar dacă vrem ca România să privească următoarele decenii cu încredere, poate că primul pas nu este să căutăm noi motive de confruntare, ci să redescoperim acele cauze în jurul cărora merită, din nou, să construim împreună.

Există cauze care trebuie să fie mai presus de politică!

În fiecare democrație există confruntare. Este firesc. Alegerile există tocmai pentru ca oamenii să poată alege între idei, programe și viziuni diferite. Alternanța la putere reprezintă unul dintre marile câștiguri ale societăților libere, iar competiția dintre partide este motorul care obligă guvernele să fie mai bune, mai eficiente și mai responsabile. Dar orice democrație matură înțelege și un alt adevăr, la fel de important, nu totul poate deveni obiect de confruntare politică.

Există domenii în care interesul unei generații este prea important pentru a fi sacrificat în logica unei victorii electorale. Există proiecte care nu pot începe și sfârși odată cu un mandat. Există investiții care au nevoie de zece, cincisprezece sau chiar douăzeci de ani pentru a produce rezultate. Există reforme care cer răbdare, continuitate și consecvență. Iar acestea nu pot supraviețui dacă fiecare schimbare de majoritate parlamentară este însoțită de tentația de a rescrie totul de la început.

România a trăit prea des această experiență. De fiecare dată când s-a schimbat puterea, s-a schimbat și limbajul despre viitor. Proiectele începute au fost reevaluate, prioritățile au fost reordonate, strategiile au fost rescrise, iar ceea ce fusese prezentat drept esențial într-un mandat a devenit discutabil în următorul. Uneori au existat motive obiective pentru aceste schimbări. Alteori, însă, ele au fost determinate mai degrabă de dorința firească a fiecărei administrații de a-și pune propria amprentă.

Problema nu este că un guvern dorește să îmbunătățească ceea ce a găsit. Problema apare atunci când continuitatea devine excepția, iar ruptura regula. O țară nu poate fi reconstruită la fiecare patru ani.

Aceasta este una dintre marile lecții ale istoriei moderne. Statele care au recuperat rapid decalajele economice nu au făcut-o pentru că au avut cele mai spectaculoase guverne, ci pentru că au reușit să păstreze direcția unor obiective fundamentale indiferent de alternanța politică. Guvernele s-au schimbat. Miniștrii au venit și au plecat. Majoritățile parlamentare s-au modificat. Dar școlile au continuat să fie modernizate, infrastructura a continuat să fie construită, sistemele energetice au continuat să fie dezvoltate, iar investițiile strategice nu au fost abandonate de fiecare dată când s-au schimbat culorile politice.

În România, de multe ori, dezbaterea începe exact acolo unde ar trebui să se încheie. În loc să discutăm despre cea mai bună metodă de a construi o autostradă, ajungem să discutăm dacă proiectul început înainte mai merită continuat. În loc să ne întrebăm cum poate deveni educația mai performantă, ne întrebăm dacă reforma anterioară trebuie păstrată sau eliminată. În loc să existe o competiție a soluțiilor, apare tentația competiției dintre proiecte, chiar și atunci când obiectivul este același.

Această cultură a întreruperii continue are un cost uriaș. Un cost pe care nu îl vedem imediat în bugetele anuale, dar care se acumulează în timp sub forma întârzierilor, a lipsei de predictibilitate și, mai ales, a neîncrederii. Pentru că fiecare proiect abandonat transmite același mesaj: nimic nu este suficient de important pentru a rezista mai mult decât un ciclu electoral.

Există însă domenii care nu pot fi tratate astfel. Educația este unul dintre ele. Un copil care începe astăzi școala primară va intra pe piața muncii peste mai bine de un deceniu. Profesorii pe care îi formăm astăzi vor influența generațiile următoare timp de zeci de ani. Nicio reformă serioasă în educație nu poate fi evaluată după un singur mandat. Rezultatele ei apar lent, uneori aproape imperceptibil, dar efectele sunt decisive pentru viitorul unei societăți.

La fel este și sănătatea. Construirea unui spital, pregătirea unui medic specialist, dezvoltarea medicinei preventive sau digitalizarea sistemului sanitar nu sunt obiective electorale. Sunt investiții în viața oamenilor. Ele trebuie privite prin prisma interesului public, nu prin cea a competiției politice.

Același lucru este valabil pentru infrastructură. O autostradă nu aparține partidului care a început-o și nici celui care o inaugurează. Ea aparține cetățeanului care o va folosi timp de cincizeci de ani. O cale ferată modernizată nu are culoare politică. Un pod, un port, un aeroport sau o rețea de apă nu votează și nu participă la campanii electorale. Ele există pentru că o societate a decis că sunt necesare dezvoltării sale.

Energia reprezintă poate cel mai bun exemplu al diferenței dintre interesul imediat și interesul strategic. Construirea unei capacități energetice, dezvoltarea unei rețele moderne de transport, exploatarea responsabilă a resurselor sau investițiile în tehnologii noi presupun planificare pe termen lung și stabilitate. Niciun investitor nu poate construi într-un climat în care regulile se schimbă permanent, iar direcțiile strategice sunt reconsiderate la fiecare schimbare de guvern.

Agricultura oferă aceeași lecție. Pământul nu produce după calendarul electoral. Un fermier își planifică investițiile pe ani, uneori pe generații. Irigațiile, cercetarea agricolă, sistemele de depozitare și procesarea produselor alimentare cer continuitate și încredere. În lipsa lor, potențialul unei țări rămâne doar o promisiune.

Demografia este, probabil, cea mai mare provocare a României contemporane. Niciun program destinat sprijinirii familiilor, întoarcerii românilor din diaspora sau stimulării natalității nu poate fi evaluat după câteva luni. Sunt politici publice care au nevoie de perseverență și de un orizont care depășește cu mult durata unei legislaturi.

Aceeași logică se aplică cercetării, inovării și digitalizării. Economiile performante ale lumii nu au devenit competitive prin decizii luate sub presiunea fiecărei campanii electorale. Au investit consecvent în universități, în institute de cercetare, în tehnologie și în oameni. Au înțeles că viitorul nu poate fi improvizat.

Poate că a venit timpul să privim aceste domenii într-un mod diferit. Nu ca pe trofee ale unei competiții politice, ci ca pe fundația pe care se sprijină viitorul tuturor. Discuțiile despre metode vor exista întotdeauna și este bine să existe. Tocmai din confruntarea argumentelor se nasc cele mai bune soluții. Dar obiectivele mari trebuie să rămână stabile.

O autostradă nu este de stânga sau de dreapta. O școală performantă nu este liberală, conservatoare sau social-democrată. Un spital modern nu are ideologie. Un copil bine educat nu votează cu un partid atunci când învață să citească. O investiție strategică nu aparține guvernului care o începe, ci generațiilor care vor beneficia de ea.

Poate că adevărata maturitate a unei democrații nu constă doar în capacitatea de a organiza alegeri corecte, ci și în înțelepciunea de a proteja acele proiecte care trebuie să supraviețuiască tuturor alegerilor. Există cauze care nu sunt ale unei majorități și nici ale unei opoziții. Sunt cauze ale unei națiuni.

Dacă vom continua să le tratăm ca pe simple instrumente ale competiției politice, vom rămâne prizonierii prezentului. Dacă vom avea însă curajul să le așezăm deasupra intereselor de moment, vom începe să construim nu doar pentru următorul mandat, ci pentru următoarea generație.

Poate că aceasta este adevărata provocare a României, nu să găsească un guvern perfect, ci să descopere acele obiective care merită să fie apărate de toate guvernele. Pentru că viitorul nu aparține unei singure majorități. Viitorul aparține tuturor celor care vor trăi în această țară după ce disputele noastre de astăzi vor fi devenit, inevitabil, istorie.

O națiune nu poate fi construită fără încredere!

Există un cuvânt pe care îl folosim rar atunci când vorbim despre dezvoltarea unei țări. Preferăm să discutăm despre produsul intern brut, investiții, deficit, datorie publică, absorbția fondurilor europene, infrastructură sau competitivitate. Toate acestea sunt importante și pot fi măsurate prin indicatori economici, statistici și grafice. Există însă un capital fără de care niciunul dintre acești indicatori nu poate produce, pe termen lung, prosperitate și stabilitate. Este capitalul invizibil al unei societăți: încrederea.

Încrederea nu apare în bugetul de stat și nu poate fi înscrisă într-o lege. Nu poate fi cumpărată și nici impusă prin hotărâri de guvern. Ea se construiește încet, uneori în decenii, și se poate pierde într-un timp surprinzător de scurt. Odată erodată, consecințele se răspândesc în toate domeniile vieții publice. Economia devine mai puțin dinamică, instituțiile sunt privite cu suspiciune, dialogul social se degradează, iar oamenii încep să creadă că fiecare trebuie să se descurce singur.

Poate că aceasta este una dintre cele mai puțin discutate vulnerabilități ale României contemporane. Nu lipsa inteligenței, nu lipsa resurselor și nici lipsa oamenilor competenți, ci dificultatea de a păstra și de a reconstrui încrederea dintre cetățeni, dintre cetățeni și instituții și dintre diferitele componente ale societății.

O societate funcționează asemenea unui organism viu. Nicio parte nu poate prospera pe termen lung dacă celelalte sunt privite permanent cu neîncredere. Statul are nevoie de mediul privat pentru a genera prosperitate și locuri de muncă. Mediul privat are nevoie de un stat predictibil și eficient. Universitățile au nevoie de economie pentru a valorifica cercetarea și pentru a pregăti specialiști adaptați noilor realități. Economia are nevoie de universități pentru a rămâne competitivă. Administrația locală are nevoie de sprijinul comunităților pe care le reprezintă, iar comunitățile au nevoie de administrații capabile să le inspire încredere.

Atunci când aceste relații funcționează, progresul devine firesc. Atunci când ele sunt dominate de suspiciune, fiecare începe să lucreze împotriva celuilalt, chiar și fără intenție.

În ultimii ani, am asistat la o fragmentare tot mai accentuată a spațiului public. Nu este vorba doar despre competiția politică, firească într-o democrație, ci despre tendința de a împărți aproape orice dezbatere în tabere ireconciliabile. Fiecare categorie socială pare să își construiască propriul univers de argumente, propriile surse de informații și propriile certitudini. Dialogul este înlocuit, prea des, de monologuri paralele.

Această polarizare nu produce doar tensiune. Produce izolare. Iar o societate în care oamenii nu mai ascultă argumentele celorlalți își reduce singură capacitatea de a găsi soluții.Încrederea nu înseamnă să fim întotdeauna de acord. Nicio societate liberă nu poate funcționa astfel. Încrederea înseamnă altceva, convingerea că, în ciuda diferențelor, putem colabora atunci când interesul comun o cere. Ea presupune respect reciproc, predictibilitate și disponibilitatea de a recunoaște că nimeni nu deține singur adevărul.

Acest lucru este valabil și în relația dintre cetățean și stat. Încrederea într-o instituție nu se câștigă prin discursuri, ci prin consecvență. O administrație care respectă legea în mod egal, care explică deciziile și care își asumă responsabilitatea atunci când greșește va inspira, în timp, mai multă încredere. La fel, un cetățean care respectă regulile și participă la viața comunității contribuie la consolidarea unei culturi civice fără de care democrația rămâne incompletă.

Există însă o altă dimensiune a încrederii, poate chiar mai importantă, încrederea dintre diferitele componente ale societății. România dispune de resurse umane remarcabile. Are antreprenori care au construit companii competitive, cercetători apreciați în universități din întreaga lume, administrații locale care au demonstrat că performanța este posibilă, organizații civice implicate, profesioniști în toate domeniile și milioane de români din diaspora care păstrează legături puternice cu țara.

Problema nu este lipsa acestor energii. Problema este că ele acționează prea des separat.Fiecare încearcă să rezolve o parte din problemele României, însă rareori există un cadru în care aceste experiențe să fie puse împreună. De multe ori, instituțiile publice, mediul de afaceri, universitățile, organizațiile profesionale și societatea civilă discută doar ocazional și aproape întotdeauna în jurul unei crize. Dialogul devine excepția, nu regula.

Marile transformări ale unei națiuni nu se nasc însă din întâlniri întâmplătoare. Ele se construiesc prin dialog permanent, prin schimb de idei și prin capacitatea de a transforma experiențe diferite într-o direcție comună. România are nevoie de mai multe punți și de mai puține ziduri. Are nevoie de mai multe mese rotunde și de mai puține tribune de pe care fiecare vorbește doar pentru propria tabără. Are nevoie de mai multe proiecte comune și de mai puține confruntări sterile.

Poate părea idealist să vorbești despre încredere într-o lume dominată de competiție și de interese divergente. În realitate, este profund realist. Economiile performante, instituțiile stabile și democrațiile consolidate nu funcționează doar pentru că au legi bune. Ele funcționează pentru că oamenii au încredere că regulile vor fi respectate, că dialogul este posibil și că proiectele importante nu vor fi abandonate la primul conflict.

Încrederea reduce costurile economice, încurajează investițiile, facilitează cooperarea și stimulează inovația. Ea permite oamenilor să își asume proiecte pe termen lung, deoarece cred că regulile jocului nu se vor schimba arbitrar. În acest sens, încrederea nu este doar o valoare morală. Este și o resursă strategică.

Poate că, înainte de a căuta noi formule instituționale sau noi programe de dezvoltare, România trebuie să își reconstruiască această resursă invizibilă. Nu prin apeluri abstracte la unitate și nici prin ignorarea diferențelor legitime dintre oameni. Dimpotrivă. Încrederea se construiește tocmai prin acceptarea diversității și prin crearea unor mecanisme prin care această diversitate să poată lucra împreună.

Nu vom avea niciodată o societate în care toți să gândească la fel și nici nu ar trebui să ne dorim acest lucru. Forța unei democrații stă în pluralismul ei. Dar pluralismul nu trebuie confundat cu fragmentarea. Diferența dintre cele două este dată de existența unui spațiu comun în care ideile diferite se pot întâlni fără să se anuleze reciproc.

Poate că aceasta este adevărata provocare a României de astăzi. Nu să elimine diferențele dintre oameni, ci să creeze condițiile în care aceste diferențe să devină o sursă de progres și nu un motiv de blocaj. O națiune nu este puternică atunci când toți cetățenii ei gândesc la fel. O națiune este puternică atunci când oameni cu experiențe, profesii, convingeri și opțiuni diferite reușesc să construiască împreună acolo unde viitorul comun este mai important decât disputa de moment.

Capitalul cel mai valoros al unei țări nu se găsește în subsolul ei, nici în conturile bugetare și nici în bilanțurile companiilor. El se găsește în încrederea pe care oamenii o au unii în alții și în convingerea că, dincolo de diferențele firești ale unei societăți democratice, există încă suficiente motive pentru a lucra împreună.

Poate că adevărata întrebare pe care România trebuie să și-o pună nu este dacă mai avem oameni capabili să construiască viitorul. Îi avem. Întrebarea este dacă vom găsi înțelepciunea de a-i aduce împreună. Pentru că marile proiecte ale unei națiuni nu se nasc din uniformitate, ci din întâlnirea dintre competență, dialog și încredere. Iar acolo unde încrederea renaște, renaște și speranța că viitorul poate fi construit împreună.

România are nevoie de o cultură a cooperării!

Există momente în viața unui popor în care cea mai importantă resursă nu este capitalul financiar, nici tehnologia și nici chiar bogăția naturală. Este capacitatea oamenilor de a lucra împreună pentru un obiectiv care îi depășește pe fiecare în parte. Istoria demonstrează că marile națiuni nu s-au construit doar prin lideri puternici sau prin economii prospere, ci prin existența unei culturi a cooperării, a unei convingeri împărtășite că există cauze care merită puse mai presus de interesul imediat.

România se află astăzi într-un astfel de moment. După mai bine de trei decenii de transformări democratice, putem spune că am învățat să concurăm. Am învățat să organizăm alegeri libere, să acceptăm alternanța la putere și să trăim într-o societate pluralistă. Sunt câștiguri fundamentale și ele trebuie apărate. Dar, în același timp, trebuie să avem curajul să recunoaștem că nu am învățat suficient de bine să cooperăm.

Cooperarea nu înseamnă renunțarea la identitate. Nu înseamnă dispariția competiției și nici uniformizarea opiniilor. O societate democratică nu poate exista fără diversitate de idei și fără confruntarea argumentelor. Însă între competiție și conflict permanent există o diferență esențială. Competiția urmărește găsirea celor mai bune soluții. Conflictul urmărește înfrângerea adversarului, chiar și atunci când prețul este interesul comun.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale ultimilor ani. România nu duce lipsă de oameni capabili. Nu duce lipsă de inițiative și nici de energie. În toate domeniile există profesioniști care au demonstrat că performanța este posibilă. Există antreprenori care au construit companii competitive pe piețe internaționale, cercetători apreciați în centre universitare de prestigiu, administrații locale care au schimbat radical comunitățile pe care le conduc, organizații civice active și milioane de români din diaspora care continuă să contribuie la dezvoltarea țării. Privite separat, toate aceste exemple alcătuiesc imaginea unei societăți vii.

Și totuși, atunci când privim România ca întreg, apare o întrebare dificilă, de ce această energie extraordinară produce rezultate mai mici decât ar putea? De ce avem impresia că fiecare reușește pe cont propriu, dar ne este greu să reușim împreună?

Poate pentru că, prea des, fiecare categorie socială vorbește doar cu ea însăși. Politica discută cu politica. Administrația cu administrația. Universitățile cu universitățile. Mediul de afaceri cu mediul de afaceri. Organizațiile civice cu organizațiile civice. Fiecare își construiește propriile priorități și propriul limbaj. Dialogul dintre aceste lumi apare sporadic, de regulă atunci când o criză obligă la reacții rapide. După aceea, fiecare revine în propriul cerc.

Nicio societate modernă nu poate funcționa astfel pe termen lung. Marile transformări apar atunci când competențele diferite se întâlnesc și se completează reciproc. Atunci când profesorii discută cu antreprenorii despre viitorul educației. Când cercetătorii contribuie la politicile publice. Când administrația ascultă comunitățile locale înainte de a decide. Când organizațiile profesionale, sindicatele, patronatele și societatea civilă participă la definirea unor obiective comune. Când diferențele de perspectivă devin o resursă, nu un obstacol.

În fond, aceasta este una dintre marile provocări ale secolului XXI. Complexitatea lumii contemporane este atât de mare încât niciun guvern, niciun partid și nicio instituție nu mai poate pretinde că deține singură toate răspunsurile. Problemele sunt interconectate, iar soluțiile cer colaborare între domenii, profesii și generații. Dezvoltarea unei economii competitive depinde de educație. Educația depinde de demografie și de calitatea administrației. Infrastructura influențează investițiile, iar investițiile susțin cercetarea și inovația. Totul este legat de tot.

Din acest motiv, poate că adevărata provocare a României nu este doar să își definească noi obiective de dezvoltare. Este să își creeze obiceiul de a le construi împreună. Nu avem nevoie să gândim la fel pentru a merge în aceeași direcție. Nu avem nevoie să renunțăm la convingerile noastre pentru a recunoaște că există interese care ne privesc pe toți. Nu avem nevoie de unanimitate pentru a găsi puncte de convergență. Ceea ce avem nevoie să redescoperim este disponibilitatea de a asculta, de a argumenta și de a coopera.

Poate că aceasta este diferența dintre o societate care reacționează și una care construiește. Prima trăiește de la o criză la alta. A doua își stabilește obiective pe termen lung și creează mecanisme prin care generații diferite contribuie la realizarea lor. România are toate resursele necesare pentru a face acest pas. Are oameni competenți, instituții democratice, apartenență la alianțe internaționale solide și o economie care, în ciuda dificultăților, a demonstrat o capacitate remarcabilă de adaptare. Ceea ce lipsește nu este potențialul. Ceea ce trebuie consolidat este cultura colaborării.

În cele din urmă, marile proiecte naționale nu încep cu un document și nici cu o ceremonie oficială. Ele încep atunci când oamenii acceptă că viitorul unei țări este prea important pentru a fi lăsat exclusiv în seama confruntării permanente. Încep atunci când înțelegem că patriotismul nu înseamnă doar să ne iubim țara, ci și să fim dispuși să lucrăm împreună pentru ea, chiar și alături de cei care gândesc diferit.

Poate că aceasta este adevărata răscruce în care se află România. Nu alegerea dintre o ideologie și alta, dintre un partid și altul sau dintre o generație și alta. Ci alegerea dintre două moduri de a privi viitorul. Unul în care fiecare continuă să construiască separat, sperând că, într-o zi, toate aceste eforturi se vor întâlni întâmplător. Și altul în care înțelegem că marile națiuni nu sunt cele în care toți gândesc la fel, ci cele care au înțelepciunea de a crea punți între oameni, instituții și idei.

Poate că acesta este noul proiect național de care România are nevoie. Nu unul care să uniformizeze societatea, ci unul care să o aducă la aceeași masă. Nu pentru a elimina diferențele, ci pentru a le transforma într-o forță comună. Pentru că viitorul nu se construiește din monologuri paralele, ci din dialog. Nu din victorii trecătoare, ci din încrederea că, dincolo de toate diferențele care ne definesc, există încă suficiente motive să construim împreună România următoare.

Ninel PEIA

Senator al României

Chestor al Senatului

Grupul parlamentar Pace - Întâi România